Iuliu Maniu – morala în politică

I. Familia

Iuliu Maniu s-a născut la data de 8 ianuarie 1873 în Șimleu Silvaniei, după fratele său Cassiu (1867-1943), viitor profesor de politologie și filosofia dreptului la Universitatea din Cluj, și îi vor urma trei surori Elena, Sabina și Cornelia.
Familia Maniu era o veche familie nobiliară ardeleană din Sălaj, cel mai cunpscut membru al ei fiind Laurențiu Man, înnobilat de către împăratul austriac Leopold I, prin diploma din 7 decembrie 1699. Apoi, prin fiul său Ilie și nepoții Ioan, Mihail și Petre, ajungem la Gligor și Ioan Man, apoi la Teodor Man, bunicul patern al lui Iuliu Maniu, căsătorit cu Ileana, una dintre cele șase surori ale lui Simion Bărnuțiu (1808-1864), figură emblematică a românilor ardeleni, patriarhul intelectualității românești din Ardeal și conducătorul politic și ideologic al Revoluției de la 1848.
Ioan Maniu (1833-1895), fiul lui Teodor și tatăl lui Iuliu, va fi luat în grijă de unchiul său Simion Bărnuțiu încă de la vârsta de doi ani, imediat după moartea tatălui său (1835). Studiile teologice, apoi cele juridice, ale tânărului Ioan (primul membru al familiei care își schimbă numele din Man în Maniu) încununate în 1862 cu titlul de doctor, vor fi permanent încurajate, stipendiate și supravegheate atent de către Bărnuțiu. Încă din 1861, Ioan Maniu devenise jurist la Șimleu Silvaniei, unde va deveni un apropiat al familiei Coroianu.
Vicarul Demetriu Coroianu, avea o familie compusă din două fete, Clara și Lucreția și doi băieți, Iuliu și Sabin.
Ioan Maniu se va căsători cu Clara în 1865, iar prin cumnatul său, Iuliu Coroianu, căsătorit cu Dorina, fiica lui Ioan Rațiu, președintele Partidului Național Român (1892-1902) și conducătorul memorandiștilor din 1892, se va înrudi și cu acesta din urmă. Iuliu Maniu pare să fi moștenit multe dintre trăsăturile bunicului său dinspre mamă, Demetriu Coroianu: „Rece la părere, hotărât, clam, chibzuit, imperturbabil, cu privirea cam fixă, când vorbește întocmai ca bunicul său. Pare că privește pururi la țintă, la scop, fermecat de același ideal” (Grigore Pop).
Născut și crescut în atmosfera naționalist-luminată a familiei sale, tânărul Iuliu nu avea cum să nu-și dedice viața emancipării românilor din Ardeal și împlinirii idealului de unitate națională, un vis ce părea îndepărtat, dar pe care Maniu l-a realizat.
Copilăria și-o va petrece în orașul său natal, Șimleu Silvaniei, apoi va urma școala primară în „mica Romă”, Blajul „Școlii Ardelene”, studiile liceale continuându-le la liceul calvin „Wesseleny” din Zalău, unitate școlară ce oferea cursanților săi, pe lângă o disciplină rigidă, o serioasă cultură umanistă.

II. Studii juridice la Cluj, Budapesta și Viena

Urmând tradiția familiei, tânărul Maniu va urma studiile juridice la Cluj, Budapesta și Viena, în 1896 luându-și doctoratul în drept. Chiar dacă educațional, Iuliu Maniu a fost format în centre școlare sau universitare străine, el a trăit în atmosfera bisericii și nobilimii greco-catolice românești, continuatoarea idealurilor politice și culturale ale „Școlii ardelene”: „De la Ioan Inochentiu Micu, Samuel Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai – reprezentanți ai acelorași categorii sociale, dar luminători ai întregului neam românesc -, până la Iuliu Maniu, există o linie dreaptă care trece prin „Mica Romă” a începutului de veac XIX, prin ilustra personalitate a lui Simion Bărnuțiu, prin marile adunări de la 1848, prin momentul „Memorandumului”, Iuliu Maniu este, fără îndoială, omul care a încununat această tradiție” (Mihai Sorin Rădulescu).
Încă din timpul studenției, Maniu își începe activitatea politică, chiar într-un moment extrem de sensibil pentru românii din Transilvania: acțiunea memorandistă din 1892. Stăruia în mintea fruntașilor români din Ardeal, ideea că soarta lor putea fi hotărâtă de împăratul de la Viena, mai cu seamă în preajma împlinirii unui secol de la faimosul „Supplex” din 1791, când pentru prima dată fusese formulată ideea independenței politico-administrative a Transilvaniei în cuprinsul Monarhiei Habsburgice.
Istoricul Florin Constantiniu remarca: „Acțiunea cea mai spectaculoasă a Partidului Național Român a fost „Memorandumul” prezentat împăratului; cei cinci semnatari (Ioan Rațiu, Gh. Pop de Băsești, Eugen Brote, Vasile Lucaciu și Septimiu Albani) denunțau gravele inechități și brutalități ce loveau populația românească pe plan național, electoral, școlar, administrativ, agrar și al presei. Franz-Joszef a refuzat să primească „Memorandumul” și l-a expediat guvernului ungar, care a intentat proces autorilor săi și altor fruntași ai Partidului Național Român”.
Tot în anul „Memorandumului” (1892), Iuliu Maniu participă în calitatea sa de președinte al Societății Academice „Petru Maior” a studenților români din Transilvania, la Congresul studenților români care s-a ținut la Roman. Trecând ilegal frontiera României, Maniu va asculta pentru prima dată „Imnul Regal”. Redăm mai jos cu își va aminti acest moment fruntașul național-țărănist într-un articol-evocare publicat în ziarul „Dreptatea” din 18 noiembrie 1938: „Când am trecut – destul de tânăr – pentru prima oară Carpații și am ascultat pentru întâia oară „Imnul regal român”, m-a cuprins o emoție de nedescris. L-am ascultat cu capul descoperit și cu lacrimi de sfântă emoție în ochi. Melodia mi s-a părut ca venită din cer, iar textul de un sens adânc, cutremurător, care trecea de la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor”.
În această înălțătoare atmosferă de exaltare patriotică a făcut Iuliu Maniu celebrul și nobilul jurământ căruia i-a rămas credincios până în ultima clipă a vieții: „Jur pe Dumnezeu, pe conștiință și onoare că îmi voi jertfi viața pentru triumfarea cauzei românești, luând parte activă la revoluția ce-o pregătim”.
După terminarea studiilor, în octombrie 1898, Maniu a devenit juristconsultul Mitropoliei Unite de la Blaj, funcție pe care a deținut-o până în 1915. Cu un an în urmă fusese deja ales în Comitetul Partidului Național Român, ajungând astfel, la 24 de ani unul dintre liderii politici ai românilor ardeleni.

III. Iuliu Maniu în vâltoarea luptei naționale

Principala problemă cu care se confrunta P.N.R. era cea a tacticii de urmat în raporturile sale cu guvernul de la Budapesta. Încă de la înființarea sa, în 1881, P.N.R. adoptase tactica pasivistă, adică refuzul de a participa la viața politică, exprimând astfel nerecunoașterea noilor structuri politice de după apariția statului dualist asutro-ungar.
Generația tânără, în frunte cu Maniu, cereau o schimbare radicală și trecerea P.N.R. pe poziții active în apărarea identității românești. Ca urmare, Conferința Partidului Național Român, din ianuarie 1905, de la Sibiu, decide abandonarea pasivismului și adoptarea, ca tactică politică, a activismului. Primele rezultate se vor vedea chiar în campania electorală din același an, în urma căreia opt deputați români (nu însă și Maniu, înfrânt la Vințu de Jos, în comitatul Alba) sunt aleși în Parlamentul de la Budapesta.
Succesul va fi și mai răsunător în aprilie 1906, când cu ocazia alegerilor anticipate, P.N.R. câștigă 19 mandate, inclusiv unul pentru Iuliu Maniu, de data aceasta învingător, tot la Vințu de Jos. Din acest moment, în cariera lui Maniu începe o nouă etapă, poate cea mai frumoasă și eficientă din viața lui: cea de reprezentant al românilor în cel mai înalt for politic al Ungariei. Calitățile sale excepționale (calmul imperturbabil, cunoașterea în amănunt a legislației, tenacitatea, perfecta stăpânire a limbii maghiare) l-au făcut pe Maniu nu numai cel mai de seamă reprezentant al românilor în Parlamentul de la Budapesta, dar și al celorlalte minorități (slovacă și sârbă) care constituiseră împreună cu românii „Clubul Parlamentar al Naționalităților”.
Parlamentar de înaltă clasă, Iuliu Maniu se face remarcat încă de la discursul său inaugural, rostind la 21 mai 1906 în fața unui parlament extrem de ostil și agresiv când nu va ezita să critice ferm politica oficială pentru că: „încă de la 1867, conduce destinele țării acesteia spre nefericirea ei și care nu se poate caracteriza decât cu cuvântul: dominațiunea exclusivismului de rasă și de clasă”.
Niciodată nu se auzise sub cupola Dietei de la Budapesta un protest atât de energic împotriva conceptului de națiune maghiară unitară, precum cel rostit de Maniu.
Tot în această perioadă, Maniu va stabili contacte și cu factorii politici de la București, văzuți de fruntașii ardeleni ca reprezentanți legitimi ai românismului, cât și ca un punct de sprijin în eforturile lor de a îmbunătăți viața românilor din Ardeal. Jocul acesta politico-diplomatic era însă unul mai complicat, cuprinzând mai mulți factori decât guvernele de la București și Buudapesta și conducerea P.N.R. Oficialitățile germane, care își doreau ca România să rămână în tabăra Triplei Alianțe, își dădeau seama că politica de maghiarizare a guvernului ungar pune presiune pe oficialii români, și atunci, încercau prin intermediul împăratului Austro-Ungariei și a guvernului de la Viena să obțină anumite concesii din partea liderilor maghiari în favoarea românilor din Ardeal. Aflăm de la istoricul Ioan Scurtu: „O preocupare importantă a lui Iuliu Maniu a fost strângerea legăturilor cu oamenii politici din Regatul României. În acest spirit, el a avut între 1912-1913, discuții cu regele Carol I și cu Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, cărora le-a prezentat situația reală a românilor din Transilvania și multiplele greutăți cu care se confruntau, stabilind modalități de acțiune comună”.

IV. Iuliu Maniu în „Marele Război”

Asasinarea la 28 iunie 1914 a arhiducelui Franz-Ferdinand a pus capăt nu doar vieții acestuia ci unei păci europene dura din 1815 de la Congresul de la Viena.
În urma declanșării războiului, guvernul de la Budapesta a decis să seară liderilor P.N.R. declarație de loialitate față de statul dualist, precum și semnarea unui document prin care fruntații românilor ardeleni să solicite guvernului de la București să meargă alături de Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria). Cercurile oficiale budapestane puneau mare preț mai cu seamă pe adeziunea lui Maniu la politica oficială a statului. Răspunsul acestuia a fost însă categoric: „Nici sub spânzurătoare nu am putut spune că România să meargă alături de Austro-Ungaria”.
Între timp Maiu fusese mobilizat în iunie 1915 ca simplu soldat, devenind sublocotenent de artilerie, trimis pe frontul italian. Înainte de a pleca la război, Maniu nu uită să-i trimită lui Gh. Pop de Băsești, formal președintele P.N.R., o scrisoare în care îi pretinde să nu accepte să dea nici o declarație de adeziune la război.
În timpul celor trei ani de război, petrecuți pe frontul italian (1915-1918), Iuliu Maniu revine de câteva ori în Transilvania, în permisie, pentru a discuta cu ceilalți lideri ai P.N.R. asupra acțiunilor ce trebuiau întreprinse în vederea eliberării Transilvaniei de sub asuprirea maghiară. Intrarea României în război de partea Antantei (Franța, Rusia, Marea Britanie) la 15 august 1916, a dus la o serie de măsuri represive ale autorităților maghiare la adresa românilor:
– arestarea și internarea în lagăre a unui număr de intelectuali;
– suspendarea publicațiilor românești;
– maghiarizarea școlilor confesionale românești din zona de frontieră etc.
În vara lui 1918, Maniu încă se afla pe frontul italian, ca și comandant de baterie în regimentul 14 artilerie. Înfrângerea Puterilor Centrale, în special a Austro-Ungariei, nu era decât o chestiune de timp. Pe 11 noeimbrie ultimul împărat habsburgic, Carol I, abdică.
În aceste momente de derută Maniu renunță a se mai întoarce pe front și vine la Arad unde se fla întrunită conducerea P.N.R. Primește misiunea de a reprezenta interesele externe și militare ale Transilvaniei.
La Viena, Iuliu Maniu a cerut să fie primit de ministrul de Război, von Staeger-Steiger. L-a luat în primire un colonel cu numele Otto Müler. Acest colonel, foarte contrariat de îndrăzneala unui simplu locotenent de a cere audiență generalului, șeful suprem al armatei, i s-a adresat cu reproșuri: „ – Dumneata nu știi că trebuie să te adresezi organelor superioare pe cale ierarhic? … Dar dumneata ce poziție ai?”
La care, Maniu, foarte senin, i-a răspuns: „ – Sunt dezertor de pe front”. Colonelul i-a răspuns: „ – Nu crezi că poți fi arestat și împușcat?” La care Maniu a răspuns: „- Nu, pentru că nu sunt un simplu locotenent al Majestății Sale, sunt reprezentantul poporului român”.
Maniu reușește, până la urmă, prin intermediul prințului de Lichtenstein, aflat întâmplător pe acolo, să obțină audiența ceută la ministrul de Război austriac. Erijându-se în mod legitim în reprezentantul celor 60.000 de soldați și ofițeri români aflați în capitala austriacă, Iuliu Maniu obține de la von Stager-Sterger aprobarea de a i se pune la dispoziție o întreagă aripă a Ministerului de Război pentru a putea organiza trupele românești aflate în Viena. Mai mult, având în vedere că în Viena domneau haosul și anarhia, la cererea aceluiași ministru de Război, Maniu se angajează să mențină cu ajutorul soldaților români, ordinea în fosta capitală imperială. Astfel, pe cazărmile „Ferdinand” și „Carol” va flutura drapelul românesc căruia soldații români îi vor jura credință, gata să servească Consiliul Național Român Central de la Arad.
„Pe străzile Vienei, în noiembrie 1918, unitățile românești reduceau la tăcere urletele de pe uliți, restabilea ordinea cântând „Deșteaptă-te române” (Pamfil Șeicaru).
Guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie Armistițiul de la Belgrad, cu generalul Franchet d’Esperey, șeful armatei din Orient. Se fixează o linie de demarcație arbitrară între Ungaria și Transilvania, care lasă sub autoritatea Budapestei orașe ca Satu Mare, Oradea, Beiuș, Arad și regiuni istorice ca Banatul (încredințat administrației sârbești), Crișana și Maramureșul.
Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Național decide să convoace la 18/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, o Adunare Națională a românilor din Transilvania și Ungaria.
Cei 1.228 de deputați s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraș 100.000 de oameni le așteptau hotărârile. Erau reprezentate toate categoriile sociale și ambele biserici. Participau și reprezentanți ai tuturor provinciilor istorice românești. Deputații decid, în unanimitate, unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Tot la Alba Iulia se constituie Marele Sfat Național Român format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptați. A doua zi, el numește un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul trimite o delegație la București, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitor patriarh al României) care la 1/14 decembrie înmânează regelui Ferdinand I declarația de la Alba Iulia.
La vest, România se vede silită să poarte un adevărat război cu Ungaria socialistă a lui Béla Kun. În aprilie 1919, respingând un atac ungar, armata română intră în defileul Apusenilor și ocupă orașele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea ajungând până la Tisa, armata lui Béla Kun atacă armata română pe Tisa. Respingând atacul, românii preiau ofensiva și de data aceasta nu se mai opresc decât la Budapesta, pe care o ocupă la 4 august, punând capăt regimului comunist al lui Béla Kun. Comisia teritorială va admite la Trianon, la 4 iunie 1920, granițele dintre Ungaria și România, care este și actuala graniță dintre cele două țări.
În urma decesului, la 23 februarie 1919, a lui Gh. Pop de Băsești, Iuliu Maniu a fost ales președinte al Partidului Național Român.

V. Sfârșitul

Prin sentința din 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la „temniță grea pe viață”. Sfârșește la penitenciarul din Sighet la 5 februarie 1953, un om politic pentru care morala și politica erau sinonime, un om care n-a trăit decât cu credința în Dumnezeu, în democrație și neamul românesc.

prof. Liviu Sabău